Demult, candva, nu puteai sa spui ceea ce
gandeai...nu puteai stii cine e pe langa tine si ce legaturi are cu
securitatea...
Trebuia, vrand nevrand sa taci...Erau multe
restrictii din toate punctele de vedere in acele vremuri...Cei tineri nu au de
unde sa stie pentru ca, oricat le-am spune noi, cei trecuti de prima tinerete,
nu au cum sa inteleaga.
Ma refer aici la anii comunismului, anii in
care eu am facut ochi, am crescut... Cand aveam 22 de ani, s-a
intamplat...Paharul se umpluse in asa hal, incat apa s-a revarsat. S-a
intamplat ceea ce era previzibil sa se produca mai devreme sau mai
tarziu....inevitabilul... A cazut dictatura ceausista. Eram liberi...sa mergem
unde vrem (peste granita), sa vorbim ce vrem, sa dansam, sa
cantam.........liber.
ERAM LIBERI....Eram oare liberi cu adevarat?
Nu era doar o iluzie frumos fabricata a ceea ce voiam noi sa fie???
Au trecut o groaza de ani de-atunci...si inca
constat, cu mare tristete, ca a spune ceea ce gandesti de fapt este un mare act
de curaj...Sa poti face acest lucru trebuie sa fii foarte “bazat”, sper sa
intelegeti ce vreau sa spun. Si daca ai facut-o, resimti din plin consecintele,
mai devreme sau mai tarziu pentru ca trecutul nu prea indepartat isi spune
cuvantul…
Ramasitele acelui regim de groaza, trait din
plin pe pielea mea, inca se fac simtite cu varf si indesat sub diverse forme…Cat
oare va mai trece pana cand vei putea gandi, vorbi, munci LIBER, fara teama va
vei primi suturi in fund???
Visez cu ochii deschisi ca acele zile sunt
aproape, ca doar Speranta moare ultima, nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Opinia ta conteaza!!