Ironia sortii

Se intampla in urma cu aproape 3 saptamani, intr-o sambata, nu mult dupa miezul zilei.

Femeia, in jur de 60 de ani, se intorcea de la cumparaturi.

A intrat in scara blocului, unde se afla un barbat dubios...

S-a dus la lift, dar parca i-a fost teama sa urce in lift cu el, motiv pentru care a ales sa o ia pe scari. Avea ceva bagaje, dar s-a gandit ca pana la etajul 3 nu e chiar asa de mult.

A sperat ca individul va lua liftul, insa s-a inselat. L-a simtit in spatele ei. Oricat s-a grabit povara greutatii bagajelor o impiedica ca urce repede scarile. A depasit-o, a intrebat-o daca o poate ajuta la bagaje, insa ea a refuzat politicos. Iritat, a inceput sa se agite si i-a smuls lantisorul de la gat, iar ce a urmat e greu de descris in cuvinte...a scos un fier parca din neant si a lovit-o puternic in frunte. Sarmana femeie a cazut si s-a lovit de scari. Barbatul a disparut in cateva clipe cu bagaje cu tot. Abia pe seara, a venit si politia sa constate cele intamplate, sa ia amprente si tot tacamul...

Biata femeie a zacut inconstienta in coma pana azi dimineata cand s-a stins din cauza unuia care, din pacate misuna printre noi si nici macar nu avem vreun indiciu in legatura cu el.

Femeia de care am povestit este vecina mea de la etajul 3 din blocul unde locuiesc.

E trist si ma doare sa stiu ca sunt asemenea indivizi printre noi si pentru un lantisor de aur si 2 sacose sunt in stare sa te omoare, culmea, chiar in puterea zilei.

Oare politia il va gasi? Greu de spus...dar tare as vrea sa cred ca da, desi...

Lucrurile simple...

S-a intamplat in urma cu 2 ani, la sfarsitul lunii mai. Stiam ca viata e scurta, lucru care, din pacate nu-l constientizam suficient si trebuie sa pierdem pe cineva drag ca sa ne trezim la realitate.

Eram in parcul Tineretului, intr-o zi insorita, jucam ping pong si ne simteam bine, eram cu cel mic, sora si cumnatul meu. Cand, totul se spulbera intr-o secunda. Primim un telefon prin care suntem anuntati ca sotul verisoarei mele s-a stins fulgerator. Era un barbat tanar si urma sa implineasca in curand 39 de ani. N-am mai avut puterea sa stam in parc prea mult. Nu stiam ca are mari probleme de sanatate. Si totusi...s-a intamplat. Mi-am dat seama atunci cat de scurta e viata...poate ca stiam, in adancul sufletului, dar refuzam sa accept.

Am inceput din acel moment sa dau mai multa importanta lucrurilor pe care pana atunci le ignoram in iuresul vietii de zi cu zi...Am inceput sa ma opresc in fata pomilor infloriti, sa ma bucur la zambetul unui copil, sa ma incante mult mai mult ciripitul unei pasari dimineata...

Viata mea se scurgea fara nimic deosebit, pana acum 2 saptamani cand s-a intamplat ceva deosebit. Aveam sa cunosc un om deosebit, care m-a facut sa ma bucur mult mai mult de lucrurile simple, care m-a facut sa zambesc mult, care m-a facut sa iubesc altfel fiecare noua zi.

Poate ca imaginatia mea o ia razna, poate ca nu, cert e ca e minunat ce mi se-ntampla si timpul e singurul care poate stii daca e bine sau nu sa visez asa frumos cum o fac acum.

Demult, cuvintele dormeau ascunse undeva, nestiute de nimeni. Nimeni nu le descoperise inca si cuvintele taceau, taceau mai mereu fiindca nu era cine sa le intrebe despre toate minunile pe care le cunosteau.

Dar, intr-o zi, cuvintele n-au mai tacut. Si ca sa se trezeasca deodata din amortirea in care zacusera atata vreme, nu a fost nevoie decat ca sufletul meu sa se-ntalneasca cu al tau...

Vorbe spuse prea usor...

Demult, candva, nu puteai sa spui ceea ce gandeai...nu puteai stii cine e pe langa tine si ce legaturi are cu securitatea...

Trebuia, vrand nevrand sa taci...Erau multe restrictii din toate punctele de vedere in acele vremuri...Cei tineri nu au de unde sa stie pentru ca, oricat le-am spune noi, cei trecuti de prima tinerete, nu au cum sa inteleaga.

Ma refer aici la anii comunismului, anii in care eu am facut ochi, am crescut... Cand aveam 22 de ani, s-a intamplat...Paharul se umpluse in asa hal, incat apa s-a revarsat. S-a intamplat ceea ce era previzibil sa se produca mai devreme sau mai tarziu....inevitabilul... A cazut dictatura ceausista. Eram liberi...sa mergem unde vrem (peste granita), sa vorbim ce vrem, sa dansam, sa cantam.........liber.

ERAM LIBERI....Eram oare liberi cu adevarat? Nu era doar o iluzie frumos fabricata a ceea ce voiam noi sa fie???

Au trecut o groaza de ani de-atunci...si inca constat, cu mare tristete, ca a spune ceea ce gandesti de fapt este un mare act de curaj...Sa poti face acest lucru trebuie sa fii foarte “bazat”, sper sa intelegeti ce vreau sa spun. Si daca ai facut-o, resimti din plin consecintele, mai devreme sau mai tarziu pentru ca trecutul nu prea indepartat isi spune cuvantul…

Ramasitele acelui regim de groaza, trait din plin pe pielea mea, inca se fac simtite cu varf si indesat sub diverse forme…Cat oare va mai trece pana cand vei putea gandi, vorbi, munci LIBER, fara teama va vei primi suturi in fund???

Visez cu ochii deschisi ca acele zile sunt aproape, ca doar Speranta moare ultima, nu?

Povestea taximetristului

Acum douazeci de ani lucram ca si taximetrist ca sa ma intretin. Cand am ajuns,  la 2:30 AM, cladirea era acoperita in intuneric, doar cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter...In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa. Deci am mers si-am batut la usa.

" Doar un minut" raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta.

Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca si o dintr-un film din anii '40. Langa ea era o valiza mica de nailon.

Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri.

Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.

"Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?"zise ea.

Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.

"Nu e mare lucru" I-am zis eu. " Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata"

" Oh, sunteti un baiat asa de bun!" zise ea.

Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: " Ai putea sa conduci prin centrul orasului?"

"Nu este calea cea mai scurta" am raspuns eu rapid.

" Oh, nu conteza" spuse ea. " Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil...".

M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori... " Nu mi-a mai ramas nimeni din familie..." a continuat ea." Doctorul spune ca nu mai am mult timp..." In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit.

"Pe ce ruta ati vrea sa merg?"am intrebat.

Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca si operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa staau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere.

Cum prima aluzie de soare sa aratat pe orizont, mi-a spus dintr-odata:

"Sunt obosita... Hai sa mergem.

Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse.

Era o cladire ieftina, ca si o casa mica , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am si ajuns acolo. Erau ateniti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa . Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile.

"Cat va datorez?" a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul.

"Nimic" am zis eu.

"Dar trebuie si tu sa te intretii."

"Nu va faceti griji...sunt si alti pasageri" am raspuns eu.

Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere.. " Ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie" spuse ea. " Multumesc."

I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii.

In spatele meu, o usa se inchisese... Era ca si sunetul de incheiere a unei vieti...

Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru. Am condus pierdut in ganduri... Pentru restul zile de-abia puteam vorbi.

Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?...

Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?..

Uitandu-ma in urma. nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata. Suntem conditionati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete.

Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere- frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva putin, ceva neinsemnat.

OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!!

Viata aceasta s-ar putea sa nu fie petrecerea pe care o speram, dar cat timp suntem aici putem de asemenea sa dansam. In fiecare dimineata cand imi deschid ochii, imi spun:" Ziua de azi este o zi speciala!"

Amintiti-va asta, prietenii mei: nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e singurul spectacol pe care il jucam.

Trateaza oamenii in felul in care ai vrea TU sa fii tratat !!!

(Povestea unui taximetrist din New York-preluare de pe internet)

Ganduri de inceput de an

Anul 2012 s-a dus si a aparut mai repede decat ne poarta gandul, anul 2013.

Ca de fiecare data, ne facem bilantul anului ce-a trecut, ne facem planuri pentru cel ce tocmai a sosit.

Mai bine nu ne-am mai agita atat, ca ce e dat sa fie, chiar asa va fi oricate planuri ne facem noi.....

Mai bine sa ne incantam sufletul citind poezie, sa mergem din cand in cand la teatru, la balet, la opera chiar...de ce nu??? Asta, evident in dauna filmelor din cinematografele din mall-urile bucurestene.

Deja simt ca nu sunt aprobata...e de moda veche cum gandesc, nu?

N-avem prea mult timp...sa facem multe din ceea ce am vrea sa facem...dar oare...ni le dorim cu adevarat?

N-avem timp sa ne distram, dar oare vrem sa uitam de tot si de toate si sa ne distram??

Nu putem sa fim calmi si urlam ori de cate ori ne enerveaza ceva, dar poate e atat de greu sa gandim ca a vorbi cu calm rezolvam mult mai repede insasi problema in cauza?

E greu sa ne oprim un pic din mersul nostru rapid spre acel sfarsit???

E greu sa fim noi insine in orice situatie?

E greu sa oferim ajutor poate chiar persoanei care ne-a ranit in trecut?

E greu sa mai si taci din cand in cand dar pana la anumite limite pentru a nu parea prost?

Visez, uneori cu ochii deschisi spre ceea ce a fost, ceea ce este si ceea ce va fi sa fie...

Trebuie sa recunosc ca e un exercitiu care-ti pune mintea la contributie si imaginatia poate sa o ia razna in ce priveste ceea ce vezi in departari...

In urma cu mai bine de un an, am dat peste o poezie superba. La vremea respectiva am trimis-o unui foarte bun prieten, care intre timp de anul trecut, din ianuarie, nu mai e printre noi. L

Ca sa nu spuneti ca sunt egoista, va atasez mai jos poezia cu pricina care merita nota zece, nu?

Visez in ploaie...

Astazi, visez in ploaie, iti aplec palmele catre mine si urc in ele, ma ascund ca-ntr-o cochilie de vise si tac...

E atata tacere!!!

Doar ploaia gandurilor mele ce bat in fereastra sufletului tau se aude usor, iti ating buzele si te sarut, apoi te iubesc cu fiecare strop de ploaie pana cand pe cerul ochilor tai, rasare curcubeul dragostei mele...

Cand imi e prea frig in viata  sau imi e prea greu cu mine, imi iau sufletul in palme si-am sa visez in ploaia gandurilor mele ascunsa in bratele viselor tale....

Visez...sunt a ta....si totusi a nimanui...

Esti tot ce am ....si totusi n-am nimic...

Sunt iubita ....dar nu simt dragostea...

Esti visul meu iubit, dar m-am trezit...

Suntem NOI DOI si totusi, n-am fost niciodata...

Merry Christmas!!!!

Seara de Ajun a Craciunului, 24 decembrie 2012.

Toata ziulica am tot muncit...tort pentru cel mic de ziua lui, doar e si Cristian, bucatele specifice de Craciun conform traditiei pe care o respectam cu sfintenie an de an....

Ador Craciunul, imi vine sa uit de toate cele rele si sa ma gandesc ca va rasari soarele si pe straduta mea...

E perioada aceea a anului in care multe dintre persoanele singure cad in depresie...nu e bine sa fie asa, e minunat ca apucam inca un rasarit, si inca unul.........si rasaritul acela...iti umple inima de fericire...

Tot timpul ma gandesc ca oricat de rau mi-ar fi, se poate si mai rau, asa ca...sunt chiar vesela...de ce nu? Am trecut prin prea multe ca sa ma opresc la orice adiere de vant...cand in lume exista adevarate uragane...

Va las acum, nu inainte de a va ura un CRACIUN DE VIS alaturi de cei dragi si lasati fratilor supararea ca nu se merita, viata e scurta, fir-ar sa fie, si voi stiti asta!!!!

Merry Christmas to everyone!!!

Ninge ca-n povesti

O frunza s-a incapatanat sa stea cocotata in varful unui pom. Trufasa, nu voia si pace sa renunte...iata insa ca a inceput sa ninga.

Fulgii si vantul au facut-o sa cada.

Se pare ca nu mai are ce face...cu ultima suflare cade...dar e trista...in timp ce noi, trecem impasibili pe langa ea...

Nu mai sunt copil, dar de fiecare data ma bucur cand cade prima ninsoare, fara sa vreau devin un pic copil, fug repede la fereastra si ma uit la dansul jucaus al fulgilor de nea.

E atat de frumos cand ninge si e totul alb si imaculat de jur imprejur!!! Iti da o senzatie tare placuta, parca timpul se opreste in loc, parca copilul din tine ia locul adultului framantat de griji de tot felul...

Dar, cum orice minune tine trei zile, in cazul de fata, chiar mai putin, albul imaculat al zapezii se va transforma intr-o masa de zapada gri, care ne va da batai de cap, vom patina vrand nevrand, iar daca se va incalzi brusc se va transforma, ca in fiecare an in vesnicele baltoace urate si care le vom lua din plin in incaltarile noastre.

Eeee, dar tot e frumos...ninge peste noi, peste munti si vai, si mie ce-mi pasa acum..stau la caldurica, acasa, dar maine dimineata...brrrr....

11 decembrie 2012